O poveste (de joi)

Care nu e taman poveste, că e adevărată
A fost o poveste frumoasă, chiar în redacția de la Ora armatei, cu George Florin Cozma, poet, militar și redactor-șef. Poveste de prin 1983 sau 1984...

Așa: deci, GFC amorezat lulea de nevasta unui superior. Dar atât de îndrăgostit, că n-a mai ținut seamă de nimic și, evident, superiorul a aflat...

Scandal.

Ședință, să-l dea afară din toate: din armată, din presă...

Înainte de ședință, cu o seară, se adună toată lumea la Marius Grozea acasă, să-l dăscălească pe GFC (un tip - pâinea lui Dumnezeu) ce să spună
Tema principală: „nu o cunosc pe tovarășa X”

Repetă ei până la loc comanda, a doua zi, cum spuneam, ședință

Vine și întrebarea cheie: „Tovarășe Cozma, o cunoști pe tovarășa X?”

GFC, demn: „Dacă o cunosc? Nu o cunosc. O iubesc!”

Îmbunătățirea serviciilor

Azi e frumoasa zi de 22 mai.
La 26 aprilie, deci acum aproape o lună, am făcut toate demersurile necesare pentru închiderea unui cont (lucru la care mă gândeam de foarte multă vreme, singurul impediment fiind că, până de curând, treaba asta nu se putea face decât într-un singur loc din București, aflat destul de departe).

Ieri, 21 mai, ieșeam de la cumpărături când a sunat telefonul. Tocmai sosea și taxiul. Răspund, o doamnă se prezintă apoi îmi spune că, pentru a continua discuția, ea trebuie să se asigure că-s eu, așa că să răspund la două întrebări de identificare. Îi spun că a venit taxiul, așa că am reluat dialogul azi.

Repet: peste 4 zile va fi exact o lună de când am semnat cearșafuri peste cearșafuri - unele chiar de rîsul curcilor, că erau necesare (cui?) și câte două semnături pe aceeași pagină. Am pierdut vreo jumătate de oră numai pentru astea, că de-aia suntem în secolul al XXI-lea. La final, totul a dat de înțeles că am scăpat de griji.

Azi, așadar, răspund la cele două întrebări de identificare (deși nu mai am niciun cont acolo, nu?), ca apoi doamna să înceapă să-mi spună istoria relației mele cu structura asta care e orice dar nu bancă, din moment ce căpușează chiar o bancă. Istoria de la începuturi până azi. De la calendele grecești.

Îi spun doamnei că n-am timp, să-mi spună strict de ce m-a sunat.

Ofensată, mă întreabă de ce am vrut să închid contul.

- Pentru asta a trebuit să mă identificați, la aproape o lună de la închiderea contului?

Zice că nu, nu s-a închis, că pentru închiderea contului POT FI necesare 30 de zile. Zic, asta pentru situații de forță majoră, nu? Zice, da, pentru astfel de situații. Întreb: ce situații de forță majoră au avut loc în răstimpul trecut de la 26 aprilie încoace?

Structura care căpușează Bancpostul (urmașă a fostului EFG, acum cu alt nume la fel de interesant, ERB) s-a gândit să-și îmbunătățească serviciile. Apelând la cine? La mine, care am depus cererea de închidere a contului la 26 aprilie. În câte suntem azi? Nu-i nimic: ce contează că am plătit tot (ce mai era de plătit, inclusiv costuri de administrare, de închidere, de toate cele) și că a tocat mărunt, doamna de la Bancpost, ambele carduri (cel vechi și „cel nou”)?


Bineînțeles, acum aștept catralioanele de mesaje mustrătoarre sau pline de sfaturi. Că numai din cauza mea serviciile-s cum sunt...

Amintiri pe-un deget

Nu mai știu exact anul în care s-a întors Adriana din America (mai bine zis, din Statele Unite) - să fi fost 1972? '73? Oricum, în bagaj avea și un disc, de care-mi amintesc și azi în anumite momente - imaginile-s puține: sunt  în sufragerie (unde e și pickupul - pe care-l mai am și azi) și ascult discul, seara, și pe-o parte și pe alta, în neștire. Mama - exasperată (avea camera alături), intra din când în când să afle cât mai am de gând să...?

Coperta discului ăstuia, mai mult decât conținutul (eram în clasa a șasea, mi se pare... deci.... să n-aud pretenții, deși țin minte că, la vremea aceea, deja, ascultam Led Zep, Pink Floyd, Deep Purple, Phoenix și chiar Sfinx) a iscat gărgăunii revoluționari, atitudini și păreri „neconforme”. Am început munca meticuloasă de colorare a degetului mare de la mâna stângă - pixuri, carioci, guașe, tempera, tot ce se putea. Probleme aveam, evident, cu albul care nu voia să fie opac. Doar cel din pasta de dinți era bun - până începea să se crape și să se gâdile pielea care, dedesubt, nu putea să respire. Dar jumatea aia de oră cât aveam semnul frondei, eram boieroaică. Alături de mine, corupte, Cristina (Chris, nume de scenă - singura fericită din acest punct de vedere; noi, celelalte, suferind în taină) și Luci (am mai povestit despre ele două), cu degetele mânjite aidoma.



Discul Adrianei mi-a însoțit apoi și adolescența, la fel de zărghită - căci începusem ucenicia la radio. Dar nu mi-am mai vopsit niciun deget.
Aș fi scris de marțea trecută despre astea, dar cred că e mai bine că n-am avut timp.

Primul cântec - preferatul între preferate. Acum, în prim plan, pentru că mă tot chinuiesc să fac o retragere fără torțe, discretă și pleoștită: știi, fără vorbe, unde nu ești binevenit. Al doilea - o descoperire de adolescență - când, deh, aflasem și cele necesare despre pictură. 

Uite că au trecut 40 de ani ca să văd că e tot un „like” de pe facebook, avant la lettre...

Jurnal: Bucovina de Nord - Copiii lui Iurie Levcic

Vineri, 1 martie 2013. Cernăuți, după-amiaza. Adică - după ore. Iurie Levcic mă ia cu mașina sa proprie, să mergem la „Centru”. Mie-mi sună oarecum misterios, oarecum a conspirație...

Centrul cu pricina este, după câte am înțeles, un fost palat al pionierilor. La etajul al treilea (ca orice instituție socialistă care se respectă, etajele duble nu beneficiază de ascensor, chiar dacă ai beteșuguri...) se cântă românește.

Oricum, de cum intri, ai ce vedea: copii care forfotesc de colo-colo, care în costume de balet, care cărând instrumente, care - blocuri de desen... Părinți nu-s foarte mulți, semn că odraslele știu și drumul, dar și cum să se descurce într-un oraș mare...

Cum spuneam: pe noi ne interesează etajul al  treilea.

Aici se află Centrul Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea  Culturii Tradiţionale Româneşti Cernăuţi

Iar ceata de prichindei (mă rog, unii-s un pic mai răsăriți...) fac parte din Ansamblul  vocal-folcloric „Perla”, al cărui instructor este Iurie Levcic.

Toți copiii vin aici după ore. Să nu uităm că vorbim, acum, de o după-amiază de vineri. Mulți dintre ei vin de la 10 sau chiar 30 de kilometri de Cernăuți.

Pe o latură a sălii se află secțiunea rezervată „guliverimii”: părinții, bunicii, mătușile, profesorii însoțitori - pentru copiii veniți de departe. Acolo stau și eu, să văd cum repetă cursanții pentru spectacolul de mâine (mâinele de atunci, desigur)

Aici ar trebui să dau măsura măiestriei de care-s capabilă în manevrarea unor vorbe care să emoționeze. De fapt, în asemenea circumstanțe, se folosesc tot felul de clișee care pe mine, cel puțin, mă îndepărtează de  tocmai scopul propus de acestea: de emoții.

Pe parcursul călătoriei prin Bucovina (și 1 martie era penultima zi a acesteia), am tot stat de vorbă de multe ori și pe îndelete cu Iurie Levcic despre Centrul Bucovinean și despre ansamblul pe care-l coordonează. Știam destule: program, scop, repertoriu, turnee, festivaluri.

Un cunoscut  adagiu spune așa (zic din ce-mi aduc aminte): „cărțile nu cuprind toate cuvintele, cuvintele nu cuprind toate gândurile”. La fel e și cu articolele - fie ele și de blog. Și, cu siguranță, cuvintele nu cuprind toate emoțiile. 

Stau fermecată pe scaunul din secțiunea guliverească și abia îndrăznesc să respir, să nu cumva să stric repetiția. Dar ce spun eu? Nu e repetiție, e o poveste. Savurezi momentele ce tocmai se desfășoară și abia le aștepți pe următoarele. Mi-am ales și personajul preferat: Gheorghiță. Cel mai mic și cel mai nou membru al trupei. Pierdut într-o mare de fetițe, toate cu preocupări și manifestări specifice vârstei.

Se fac de toate: vocalize, muzică populară, corală, ușoară, se repetă pași de dans. Cântecele-s românești și ucrainene - de toate felurile: vesele, serioase, triste. Toată lumea repetă cu conștiinciozitate. Și, deși tonul impus de Iurie Levcic e autoritar, nimeni nu pare stresat: se vede că le place ceea ce fac. Și nu e vorba doar despre cântece sau dansuri, ci de toată atmosfera. E clubul lor, e muzica lor, e modul lor de a petrece timpul liber. Pare muncă? Nu, nu  e muncă: e un altfel de distracție. Altfel nu se explică cum, după ore și după drumuri lungi, copiii sunt neobosiți.

Gheorghiță e băiețelul din dreapta. De fapt, e singurul. Îi admir curajul și tenacitatea...

Aproape niciunul dintre copii nu vine de la aceeași școală sau, dacă e așa, nu-s din aceeași clasă. Prilej de schimburi de impresii în scurtele răgazuri dintre cântece sau dansuri. Pauză adevărată nu e. Un dans sau un cântec e repetat până iese cum trebuie.

Despre acest minunat ansamblu, înființat în urmă cu 9 ani, dar și despre coordonatorul acestuia, neobositul, entuziastul și excepționalul om care e Iurie Levcic, o să fie vorba într-o ediție a emisiunii „Românii de lângă noi” - în apropierea zilei de 1 Iunie.

Din păcate, nici Centrul, nici ansamblul, nu au site.

Azi începem...

Azi e o zi potrivită să încep seria albumelor sau concertelor lui Sting. Aceasta este una din cele mai frumoase filmări (poate găsesc și concertul de la Oslo, care a fost filmat extraordinar)
Uh! răsfăț. nu glumă!...